Bisoca - un colt de rai

                                                                                    
Bisoca este alcătuită, pe lângă satul de centru, din şapte localităţi: Băltăgari, Lacurile, Lopătăreasa, Pleşi, Recea, Sările şi Şindrila. Legătura dintre sate se face greu, prin drumuri de pământ, iar între cătune traseele sunt dificile, cu pante mari, extrem de lunecoase când plouă.

Din acest loc izolat şi aspru, în care viaţa omului este o încercare şi o luptă pentru supravieţuire, Vasile Alecsandri a cules la jumătatea secolului al XIX-lea „Mioriţa”, balada care încapsulează codul genetic al spiritului românesc. Alexandru Odobescu, unul dintre iubitorii plaiurilor bisocene, a imortalizat chipul locului în a sa „Pseudo-cynegetikos”: „mari pietroaie sure şi murgi, unele grămădite la un loc cu turmele de vite adunate la repaus, altele risipite prin livezi. Apoi, sub aceste muchii, la stânga pământului se lasă la vale în costişe şi pripoare gradate, până se cufundă în jgheaburile mult mărite ale Râmnicului şi Râmnicelului.” Şi Alexandrul Vlahuţă, în a sa „România Pitorească”, menţionează exploatările miniere din masivele de sare şi din zăcămintele aurifere aflate în regiunea Bisoca.

Din aceste locuri de legendă, se spune, a plecat ciobanul Bucur, întemeietorul Bucureştiului. În satul Pleşi, se găseşte o piatră uriaşă, fenomen natural unic în lume, care poartă astăzi numele de „Masa lui Bucur”. Ocupaţiile oamenilor locului sunt în continuare cele tradiţionale, cresc animale, exploatează lemnul, trăiesc din olărit sau din cojocărit, au livezi, cosesc şi conservă fânul. Este o regiune în care oamenii încă mai umblă îmbrăcaţi în costume populare, încă mai se confecţionează şi se cântă din buciume (tulnice). O. Moşescu, în însemnările sale, povesteşte că „pictorul Nicolae Grigorescu, străbătând potecile pierdute în brădetul de la Bisoca, rămâne vrăjit în faţa unei viziuni mirifice. A zărit o mândreţe de copilă, înaltă şi zveltă, strălucind în portul naţional al locului şi, cum cobora, subţire şi dreaptă, i-a apărut ideea s-o roage să-i pozeze, chiar acolo, în decorul munţilor.” Grigorescu şi-a intitulat pânza
(cum altfel ?) „Bisoceanca”.

Agenţia Poştală Şindrila, o stare de spirit la înălţimi

La agenţia poştală din Şindrila, OPRM Buzău, Gheorghe Vlad sfinţeşte meseria de poştaş. Dacă-l întrebi pe Gheorghe când şi cum au trecut cei 19 anii de când e în Poştă, poştaşul îţi va răspunde: „Repede!” La fel de repede trebuie să parcurgă cu geanta în spate drumurile care îl petrec peste munţii satului în care s-a născut, a muncit, şi-a întemeiat o familie frumoasă, de ţi-e mai mare dragul să auzi.

Gheorghe a început ca poştaş tură-pană – acoperea concediile la 11 factori. Asta s-a întâmplat timp de 4 ani; făcea naveta la 22 de kilometri, la OP Vintilă Vodă. A fost foarte greu, spune el, dar s-a împrietenit cu lumea, s-a înţeles foarte bine. Din 1994 s-a „tras” în comuna natală, la Bisoca, iniţial ca factor poştal, iar apoi, cu ajutorul primăriei, care i-a pus la dispoziţie un spaţiu, a deschis o agenţie poştală în satul Şindrila.

Bisoca este o comună cu case răsfirate pe munte, după cum spune hâtru Gheorghe, „de la o casă la alta te apucă foamea”. Pentru a-şi face meseria, poştaşii merg pe poteci, trec prin păduri, urcă şi coboară pe drumuri de munte cu geanta în spate. Gheorghe Vlad are un sector greu, pentru a-l parcurge integral are de străbătut 33 de kilometri, dând roată prin satul Şindrila, trecând apa Râmnicului Sărat şi urmând drumul pe culmile şi râpele munţilor pe care este risipit satul Pleşi. Pentru a ajunge de la un sat la altul are de făcut o oră şi ceva numai prin pustietate, în jur sunt numai păduri de pini, măceşi şi gherghini. Multă vreme, până să se facă drumul dintre cele două sate, a mers zi de zi pe poteci pline de noroaie. Acum, s-a săturat, preferă să meargă ceva mai mult, dar o ia pe drumul pietruit.

Iarna zăpada cade până sleieşte tot cerul, umplând pământul de alb şi frig. Cursa poştală ajunge foarte şi Gheorghe, dar şi ceilalţi agenţi poştali din comună, este nevoit să-i iasă în întâmpinare tocmai de la Săruleşti. Pleacă de la Agenţie pe la ora 10, merge o oră înaintea maşinii, face schimbul, vine înapoi încă oră şi, abia atunci, pleacă în sector. Până apucă să achite, de cele mai multe ori, se face întuneric, îl prinde târziul pe munte. „Dar oamenii, ţine să spună Gheorghe de fiecare dată, sunt minunaţi. M-au ajutat de câte ori am avut nevoie. Când nu mai ajung la ei şi se lasă seară, îi rog şi ei îmi vin în întâmpinare.”

Întâlnirea cu fiarele

Poştaşul Gheorghe Vlad s-a întâlnit nu o dată cu fiarele pădurii. Şi era normal să fie aşa, câtă vreme, pentru a-şi face sectorul, trebuie să străbată pe drumuri pe care nu prea calcă picior de om. S-a întâmplat odată să dea nas în nas cu un urs. Dar sălbăticiunea nu a fost agresivă, l-a simţit şi l-a ocolit. Se spune că animalul nu atacă omul decât de frică, dacă îl simte de la distanţă, are grijă singură să se ferească. Altă dată, îşi aminteşte Gheorghe, nu l-a mare distanţă, a dat peste un porc mistreţ uriaş – să fi avut peste 300 de kilograme –, care era negru ca un drac. Vederea uriaşei creaturi i-a tăiat respiraţia lui Gheorghe, dar, din fericire, la ceasul acela al zilei, singura preocupare a porcului era să amuşineze pământul după hrană.

Dar, dacă ursul l-a ocolit, iar porcul mistreţ l-a ignorat, a fost totuşi o întâmplare pe care Gheorghe a trăit-o cu sufletul la gură, pentru că atunci fiarele pădurii chiar au vrut să-i ceară socoteală. „Era pe timp de iarnă, zăpadă mare, de vreo 70-80 de centimetri; mă prinsese ora 8 jumătate aproape 9 în satul Pleşi, se lăsa întunericul şi nu reuşisem să distribui toţi banii”, îşi aminteşte poştaşul nu fără un tremur în voce.

Vreme de vreo 10 ani, Gheorghe a tot mers în sector însoţit de un căţel, Bobi. „Dacă intru în casă la un om, intră şi el şi stă cuminte sub scaun până achit.” Mergând de acum spre casă, omul şi câinele au ajuns împreună la gârla Râmnicului Sărat, care separă satul Pleşi de Şindrila, şi, fiindcă era îngheţat, au trecut direct. În urma lor, nu departe, s-a auzit un râcâit pe gheaţă. Poştaşul a întors capul să vadă şi simţit o căldură că-i inundă tot corpul. „Erau doi lupi. Mai văzusem, dar nu aşa de aproape, spune poştaşul cu glas aproape şoptit de parcă s-ar fi temut şi acum să nu-l audă sălbăticiunile. Bobi, speriat, a dispărut, se ascunsese, intrase la desiş, în pădure, unde lupii nu intră (ei atacă doar la luminiş).”

Poştaşul crede că nu pe el îl vizau, ci pe Bobi. O vreme a mers cu groaza în suflet şi cu lupii croşetându-i urma, schimbând poziţiile parcă după un plan de atac dinainte stabilit. „Am mers ce am mers şi, la un moment dat, câinele a ieşit. Lupii s-au repezit la el, dar nu l-au prins, că altfel mi-l rupeau. Eu m-am intimidat. În loc să scot lanterna, am scos cornul din geantă şi am tutuit de m-au auzit oamenii din sector.”

Nu o dată îşi pusese nădejdea în cornul de os, purtând iniţialele sale. „În caz de pericol, cel care mă salvează cel mai mult este cornul.” De corn nu se desparte niciodată; l-a primit cadou de la socrul său, Vasile Cotcoruş, care a fost tot poştaş. Au lucrat împreună vreme de 6 ani...

Odată ce a sunat din corn, lupii au fost surprinşi şi au păstrat o oarecare distanţă. Poştaşul, în schimb, se zăpăcise de tot şi, în loc să se îndepărteze, a luat-o chiar spre lupi – cum se spune, se ducea singur în gura lupilor. Nici cu câinele nu se mai înţelegea, nu mai răspundea săracu’ deloc la comenzi. Gheorghe şi-a regăsit întrucâtva prezenţa de spirit, a început să aprindă lanterna şi să o pună în ochii lupilor şi să sune periodic din corn. Din păcate, aşa cum se întâmpla la necaz, s-au terminat şi acumulatorii de la lanternă. „O închideam şi, după un timp, îi mai dădeam drumul. La slaba licărire de moment, vădeam lupul cum dădea să se apropiase şi cum se înfrânează nehotărât.” Fiarele mergeau în zig-zag, una în stânga, alta în dreapta, şi îşi schimbau permanent, în mod ameţitor, poziţiile.

Când au ajuns la luminiş, curajul lupilor a crescut. S-au apropiat din ce în ce mai tare, fără să scoată nici un sunet, doar fixând neîndurători prada. Câinele poştaşului mergea de parcă ar fi fost electric. Lui Gheorghe inima îi bătea să-i spargă pieptul. A mers aşa, cu moartea fluturând în urma sa, până a ajuns la prima casă din sat, unde nu mai putea nici să respire, nici să vorbească. „Eram cu căciula în mână pentru că nu mai simţea nici frig, nici nimic. Câinele se băgase şi el într-un antreu, de unde se uita cu groază afară să vadă dacă mai sunt lupii.”

Uneori cel mai greu este să-ţi învingi frica. Gheorghe este un om curajos şi gata. Chiar a doua zi, pentru că mai rămăsese ceva de achitat în sector, şi-a reluat drumul pe unde se întâlnise cu lupii, dar ei n-au mai venit.

Dragostea de oameni

Deşi merge mult prin pustie, Gheorghe nu se teme, pentru că, spune el, lumea e cinstită prin părţile locului: „Săraci, dar cinstiţi!” O singură dată, prin 1994, când făcea satul Sările, i s-a întâmplat să dea peste un hoţ. „Mergând prin sector, am întâlnit un băiat care arăta bine tare, purta cojocel, căciulă de nutrie şi ţinea în mână un diplomat micuţ. Când m-a văzut m-a luat la întrebări: dacă nu mi-e urât prin pădure cu geanta în spinare, dacă am bani la mine şi altele de felul ăsta. Eu eram pregătit, aveam la îndemână o bâtă micuţă. Eram atent ca, în caz de ceva, să-i dau una şi s-o iau la vale.” Până la urmă, nu s-a întâmplat nimic. Dar cine era tânărul care îi ţinuse calea poştaşului? Gheorghe avea să afle la scurt timp, de la perceptor, că era chiar băiatul poştaşului din Valea Largă, comuna Săruleşti. Fiul de poştaş era hoţ şi tocmai ieşise din puşcărie. „Când am aflat cine era, mi-a sărit şapca din cap”, spune franc Gheorghe.

Aşa se face că cine lucrează cu oameni are de povestit întâmplări cu oameni. O poveste pe care poştaşul o spune cu tâlc şi haz este una care datează de prin 1992, de pe la începuturile sale în meserie. „Lucram atunci în Vintilă Vodă şi aveam de distribuit o mulţime de pensii de agricultor şi de şomaje. Mă duc la un om, Constantin Toma, să îi dau şomajul. Avea şi fie-sa de luat un rest de bani de la şomaj. Când m-a văzut femeia, pentru că trăia rău cu bărba-su, m-a rugat să nu-i spun de banii ăştia ca să-i ia ceva la copil. Eu i-am spus că n-am eu treabă să-i spun ceva lui bărbat-su şi că, oricum, chestiunea era confidenţială. Între timp, tocmai când le dădeam banii, apare bărba-su la poartă. Atunci, femeia, de frică, a luat repede banii şi cupoanele, inclusiv pe al meu, şi a fugit în casă. Eu nu mi-am dat seama şi am plecat frumos, urându-le sănătate. După un timp, mergând pe drum, am început să-mi fac calculele, să număr banii... Nu-mi ieşeau la socoteală tocmai banii pe care îi dădusem femeii. Atunci mi-am dat seama că îmi luase şi cuponul meu. Trebuia să mă duc să-l cer şi nu ştiam ce să-i spun lui bărbatu-su. M-am tot plimbat prin faţa casei în sus şi în jos de mai multe ori. Nu ieşea nimeni... Noroc că la un moment dat îl văd pe frate-su ieşind. I-am spus omului despre ce e vorba şi el a adus pe furiş din casă o cutie în care ţineau toate chitanţele. Ne-am aşezat amândoi pe un maidan să căutam printre chitanţe, până am dat, în sfârşit , de talon”, povesteşte râzând Gheorghe.

Poştaşul Gheorghe Vlad are mare drag de meseria lui. De multe ori nu stă acasă nici dumica. Îi place să meargă în sector, să stea la taifas cu oamenii. Mulţi dintre ei abia îl aşteaptă, sunt dornici să afle cine ce a mai făcut. Fiind departe unii de alţii, cel care poartă veştile este Gheorghe. „Îmi place să fiu în contact cu lumea, spune el, mai stăm de vorbă, mă simt bine când mă aflu în compania oameniilor. Nu este casă să nu duci ceva, o alocaţie sau o complementară sau un şomaj sau o pensie sau o pensie de agricultor sau de veteran. Majoritatea sunt oameni bătrâni, pensionari, au lucrat greu în zone forestiere...” Deşi a început să aibă probleme cu sănătatea, îl doare coloana şi varicele de la piciorul drept necesită operaţie, Gheorghe duce la oameni acasă toate coletele sub 5 kilograme. „După o sută de metri de mers, mă înţeapă coloana rău şi trebuie să schimb geanta pe celălalt umăr.”
Întrebat ce are meseria de poştaş şi altele n-au, Gheorghe îţi spune din prima că are un loc de muncă sigur, că nu s-a auzit de poştaş care să rămână pe drumuri. „Eu nu aş da meseria de poştaş pe altceva. Trece luna şi primeşti salariul la timp. Aici nici nu prea ai avea unde să te angajezi. Este o zonă defavorizată din acest punct de vedere.” După un moment de gândire adaugă gânditor: „Mai sunt şi oamenii, dacă te ataşezi de oameni, e greu să renunţi.”


Sursa: Publicaţie "Poştaşul", Reportaj realizat de Mircea Cucu